Humus, recent apărut pe masa moldovenilor, de o vechime antică, își are locul de origine Iordania în Orientul Apropiat. O gustare, un aperitiv sau la micul dejun, pe pâine, cu crackers, bruschete de legume, și descoperirea mea, tare bun la mămăliguță 👍
Ingredientele principale năutul și semințele de susan, cu uleiul de măsline, usturoiul, sucul de lămâie, piperul negru, ghimbirul, coriandrul, rozmarinul și chimionul compun hummusul clasic.Wikipedia ne zice că hummus (arabă حمصحمص, ebraică חומוס, transliterat: ‘xumus) se servește cel mai des cu pită și se traduce ca năut.
Se numără printre mâncărurile naționale în Liban, teritoriile palestiniene, Israel și Siria, dar este răspândit și în întregul Orient Mijlociu, foarte popular fiind în Turcia.
Interesant de privit Două Popoare – Un gust: Hummus. Documentar, Germania, 2008, Scenariul și regia: Karin Storch și Pe urmele bucătăriilor, Nautul Poveste. (OT: Face Hummus, Not War.) Documentar, Australia, 2012.
Eu l-am gustat acum 6 ani, când am fost în vizită în Canada, era produsul nelipsit din coșul de cumpărături, sățios, cu conținut proteic, înlocuiește salamul, în special dimineața, când ai gust de ceva sărățel. E o mâncare gătită, care stă fără probleme la frigider până la 2 săptămâni, conservant fiind aciditatea de la sucul de lămâie și tahinele (pasta de susan).
Secretul unui humus bun este cremozitatea, năutul bine fiert și semințele de susan, bătute bine împreună, până se obține o spumă ușoară, care se topește în gură. Popularitatea a fost cucerită nu doar de comoditatea consumului și calitățile nutritive ale hummusului, dar cred că și de diversitatea gusturilor posibil de combinat, fiind posibile specialități cu roșii uscate, nuci, ciuperci sau olive♥️
Poți pregăti hummus acasă sau lua unul clasic de la noi, savura pe pâine, combina cu ingrediente alese de tine și face povestea ta specială!
Leguminoasele, pe cât de obișnuite și neaoșe in bucătăria noastră, pe atât de căutate și redescoperite in fiecare zi. Fasolea bătută, delicatesa din postul mare, hrănea droaia de copii a unei țărance, dar și aratamaiestria ei. Măicuțele de la mănăstiri găteau finețuri de creme bătute, afirmsnd slava bucatelor de post delicate, inmiresmate cu ierburi biblice, isop, busuioc sau salvie, pe timpuri, cand mâncarea, deopotrivă cu trupul hrănea și sufletul.
Îmi povestește mama cum se gateau în post fasole făcăluită babană cu bob, se puneau la prins are 15-20 de farfurii și se mancau cu prăjitură de ceapă și roșii, unt de lemn in abundență. Iar când se saturau, flamande venite de la școală cu dor de ceva binișor și mai dulce, fetele își puneu „povidlă de perii” deasupra, in loc de ceapă, așa aveau un nou fel.
Năutul a fost cunoscut și consumat la români, că de-a altfel și lintea, mazărea, bobul.
Preluarea entuziastă a denumirii humus și popularitatea acestui produs în domeniul culinar este oare despre globalizare? Interesul pentru bucătăria orientală (mai ales libaneză) a dus la prezenţa intensă, în ultimii ani, în meniurile restaurantelor sau în oferta de produse gata preparate din magazinele alimentare, a unei creme de năut cu susan, a cărei denumire arabă (hummus) a fost diferit preluată şi adaptată. Wikipedia permite o comparaţie rapidă a formelor preferate de diverse limbi: articolele în spaniolă şi italiană folosesc forma hummus, cel în germană Hummus; în engleză e ales hummus, dar se indică numeroase alte variante: houmous, hummous, hommos, humos, hommus, hoummos. Româna pare să prefere forma adaptată humus (fără consoană dublă), corespunzînd şi echivalentului din turcă: „Ce este şi cum se face humusul?“ (goodfood.ro); „Humusul se prepară rapid“ (culinar.ro). Circulă totuşi şi varianta cu dublu m, preluată direct din arabă sau prin intermediul englezei: „Hummusul se serveşte proaspăt, stropit cu lămîie“ (cevabun.ro).
Humus a fost deja inclus în Dicţionarul de cuvinte recente al doamnei Florica Dimitrescu (ediţia a III-a, în colaborare cu Alexandru Ciolan şi Coman Lupu, 2013), fiind ilustrat prin citate din presă, începînd din anul 2001. Produsul e încă prea nou ca numele său să fi fost înregistrat şi de dicţionarele româneşti curente; acceptarea s-a petrecut totuşi în alte limbi, în primul rînd în engleză (houmous/hummus este cuprins deja în The Concise Oxford Dictionary, Merriam-Webster etc.).
În orice caz, forma adoptată spontan în română are un risc destul de înalt de omonimie supărătoare cu mai vechiul humus („amestec de substanţe organice amorfe aflat în sol, care îi condiţionează fertilitatea şi care este rezultat din transformarea materialului vegetal sub acţiunea microorganismelor“, DEX). În alte limbi, formele alese pentru felul de mîncare oriental sînt în general diferite de cele rezultate din preluarea termenului latin humus: în engleză hummus (sau houmous) nu se confundă cu humus; şi mai evidentă e diferenţierea din franceză, între houmous şi humus. În română, unii marchează, în scris (împotriva recomandărilor normative actuale), noutatea humusului culinar prin separarea prin cratimă a articolului: „humus-ul este unul dintre acele feluri de mîncare de care te îndrăgosteşti“ (pranzuldincaserola.ro). Desigur, contextele de apariţie a celor două forme sînt în genere diferite – e greu de crezut că agricultorii sau geologii vor descrie un fel de mîncare, sau că i se va aduce clientului, la restaurant, o porţie de pămînt proaspăt şi gras. Bănuiesc că pentru pasta de năut se va impune, pînă la urmă, forma humus. E încă o dovadă că întîmplarea, circumstanţele comerciale, comoditatea şi simplitatea sînt mai puternice decît orice posibilă dorinţă de evitare a omonimiilor şi a confuziilor.